RELIEFUL Şl ALCATUIREA GEOLOGICĂ - Munţii Noştri nr. 34 Ciucaş de Maria Rodica Niculescu Nov 9, 08:40 PM

ln regiunea muntoasă de la est de Valea Prahovei, Masivul Ciucaş reprezintă unul din cele mai frumoase şi atrăgătoare ţinuturi, o personalitate geografică marcantă, cu aspect impunător, care îl detaşează net faţă de regiunile înconjurătoare. Privit dinspre şesul Braşovului sau dinspre Depresiunea lntorsura Buzăului, Ciucaşul pare o veritabilă cetate de piatră, dominind culmile ondulate, moi scunde, ce stăruie în jur de 1400-1500 m. Dinspre sud, aspectul său este mai puţin masiv, dar crestele crenelate ole Zăganului sau proeminenţa Vîrfului Ciucaş şi a Tigăilor apar aproape tot atit de impunătoare.
Conturareaamasivului este strîns legată de constituţia lui litologică şi de structură. El corespunde unui sinclinal de conglomerate, cu axul situat în partea de est, fapt care îi conferă individualitate prin înălţimi de peste 1700 m, prin abrupturile ce (taie capetele de strat, prin relieful ruiniform şi suprafeţele structurale localizate cu precădere în partea de nord-nord-vest şi în cea de est. Ca şi Bucegii şi Ceahlăul, Ciucaşul este alcătuit din conglomerate de vîrstă albiană-cenomaniană care formau în cretacic o arie cu mult mai întinsă – roci dure dispuse pe formaţiunile mai moi ale flişului şistos-marnos-grezos de vîrstă cretacic inferior (barremiaruapţian) şi cretacic superior (turoniarusenonian).
Conglomeratele, a căror grosime atinge în Ciucaş pînă la 600 m, sînt alcătuite din elemente rotunjite de roci cristaline, sedimentare (calcare) sau eruptiv bazice, legate între ele printr-un ciment calcaros-grezos. Dimensiunea lor variază de la blocuri de cîţiva metri cubi pînă la cîţiva centimetri diametru. Eroziunea a fragmentat în timp masa de conglomerate, aşa încît la mică depărtare de culmile proeminente ale Ciucaşului au rămas masive izolate ca Tesla (1613 m) şi Dungu (1502 m), în partea de vest, şi mici măguri cu înălţime de 1100-1300 m la nord, în apropiere de Vama Buzăului. Modul de comportare o conglomeratelor la eroziune, mai ales cînd au intercalaţii de gresii, a generat un relief specific de tumuri, stilpi, ciuperci, stînci în formă de “căpăţini de zahăr”, forme ce se datorează unui ansamblu de procese de modelare, între care ingheţul şi dezgheţul, vîntul şi apa din precipitaţii au jucat un rol însemnat . Urmare o constituţiei geologice, Masivul Ciucaş înmagazinează opele meteorice, care, ajungînd la baza conglomeratelor, pe patul impermeabil, se descarcă prin numeroase resurgenţe , situate la 1300-1400 m. Ciucaşul devine astfel un adevărat “castel de ape”, din care izvorăsc Teleajenul cu Telejenelul, Buzăul cu Dălghiul, Ramura Mică cu Babarunca. Acestea îşi intind obîrşiile pînă sub linia de creastă prin numeroase văi seci, care numai în timpul overselor de primăvară şi vară sint străbătute de şuvoaie vijelioase de apă ce transportă pietrişuri, blocuri mari de stîncă şi trunchiuri de arbori, pe care le depun apoi la întîmplare pe vale. Calcarele sînt dispuse ca blocuri izolate, împlîntate în masa de conglomerate spre baza acestora, unde apar la suprafaţă prin eroziune şi se înscriu în peisaj prin mici proeminenţe cu lapiezuri şi doline sau prin chei şi văi seci. Masivul Ciucaş nu depăşeşte altitudinea de 1850-1900 m decît în Vîrful Gropşoarele (1883 şi 1853 m) şi Vîrful Ciucaş (1954 m). Altitudinile relative sînt destul de mari, variind între 500 şi 1000 m (Vîrful Ciucaş – Valea Dălghiului circa 1000 m; Vîrful Zăganu – Poiana Stînei circa 800 m; Vîrful Gropşoarele – Valea Tîmpa circa 900 m). Infăţiţarea actuală a Masivului Ciucaş constituie efectul unei evoluţii îndelungate, pe etape, a reliefului, în care rolul important l-au avut constituţia geologică, modificarea nivelului de bază al apelor si clima. Nivelările succesive ale reliefului petrecute începînd din miocen, au lăsat urme în morfologia masivului. Micile platouri şi culmi rotunjite din Bratocea şi Gropşoarele, aflate la circa 1700-1750 m înălţime, se racordează cu întinsa platformă din Munţii Grohotiş – platforma Bobu Mare. Un al doilea nivel se recunoaşte cu uşurinţă la circa 1500-1600 m în culmile rotunjite din Muntele Chiruşca şi care, în afara Masivului Ciucaş, formează înălţimile Munţilor Tătaru la 1400-1450 m. Cel de ai treilea nivel se dezvoltă mai ales pe versantul nordic al Ciucaşului, la 1000-1200 m înălţime, unde netezeşte relieful Munţilor Urlătoarea, dar şi pe cel sudic, în Culmea Buzăianu (Gh. Niculescu, 1982).

Privit în ansamblu, Ciucaşul este alcătuit din două culmi principale – Culmea Bratocea – Ciucaş, cu direcţie sud-vest – nord-est, şi Culmea Gropşoarele – Zăganu, orientată nord-vest – sud-est, despărţite de Teleajen prin cursul său superior (Pîrîul Berii). Cele două culmi sînt unite în nord prin înşeuarea largă a Muntelui Chiruşca, o culme mai joasă cu întinse suprafeţe netede, despădurite, ce stăruie în jur de 1500-1600 m.
Culmea Ciucaş – Bratocea reprezintă partea de vest a masivului, în care se disting două comparti-mente separate de Şaua Tigăilor, Culmea Ciucaş (compartimentul nordic) atinge cea mai mare altitu-dine din masiv (Vîrful Ciucaş, 1 954 m). În jurul Vîrfului Ciucaş este caracteristic relieful ruiniform – ciuperci, stinci izolate, precum Babele la Sfat, Mîna cu Cinci Degete, căpăţini de zahăr, creste, suprafeţe structurale fragmentate, abrupturi puternica în partea de vest, elemente ce măresc valoarea peisajului regiunii. Dincolo de Şaua Ciucaş (1525 m), Culmea Ciucaş se prelungeşte spre nord-est prin Muntele Urlătoarea (1440 m), Muntele Strîmbu şi dealurile Seciului şi Dragomir, pînă spre Valea Buzăului.
Fig.2 Colţii Bratocei, Sfinxul şi releul de televiziune, văzute din staţiunea Cheia
Culmea Bratocea (compartimentul sudic) se intinde spre sud-vest pe distanţă de peste 4 km, fiind caracterizată prin suprafeţe mai netede, creste, suprafeţe structurale slab fragmentate şi inălţimi ce coboară de la 1827 m, în Vîrful Bratocea, pînă la 1263 m, în Pasul Bratocea. Pantele de nord-vest sînt mai abrupte spre deosebire de cele din est, care sînt mai dulci. Relieful este mai monoton, conglomeratele înscriindu-se în peisaj mai ales în partea de sud, unde apar colţi, stinci în formă de căpăţînl de zahăr, stînci răzleţe – Sfinxul si Colţii Bratocei. Păşunile, care acoperă partea superioară a culmii, coboară lin pînă la 1600 m, ceva mai jos pe versantul estic, oferind largi perspective celor care o străbat.
Din Culmea Bratocei se răsfiră spre Valea Berii următoarele culmi:
Culmea Tigăile Mari (1844 m), orientată vest-est, porneşte din Vîrful Ciucaş, fiind cea mai reprezentativă culme a Ciucaşului. Ea coboară în trepte către est prin abrupturi şi turnuri ce domină Valea Berii; dintre aceslea, Turnul Căprioarei se detaşează proeminent din pădurea de molid. O serie de creste, uneori etajate, sint puse mai bine în evidenţă prin vegetaţia ierbacee instalată pe poliţe structurale şi feţe de strat. Caracteristice sint turnurile, ciupercile, stîlpii şi “pădurea” de stînci în formă de căpăţîni de zahăr, toate la un loc formînd frumoasa ,,Cetate a Tigăilor” care a dus faima Ciucaşului.
Culmea Tigăile Mici se desprinde din Vîrful Bratocea (1827 m), către est, şi coboară spre Valea Berii tot prin abrupturi mari. Pădurea ce o acoperă urcă pînă la 1500-1550 m, cu lobi adînci pe valea largă şi seacă a Tigăilor.
Culmea Gropşoarele – Zăganu constituie partea de est a Masivului Ciucaş şi este formată dintr-o culme principală cu direcţie nord-sud şi o serie de culmi ce pornesc radial din ea, din punctul numit aLa Răscruce”. Culmea propriu-zisă Gropşoarele -Zăganu, cu o lungime de aproximativ 4 km, se caracterizează printr-un relief greoi, mai masiv şi rnai monoton în partea de nord – Muntele Gropşoarele (1883 m) – unde sînt caracteristice suprafeţele netede, largi, cu frumoase puncte de perspectivă. Văile dinspre vest, înguste şi adînci, cu obîrşiile seci, se strecoară printre pinteni stincoşi, rupţi în trepte. Ele constituie făgaşe umplute cu sfărîmături de stîncă, ce formează grohotişurile, parţial fixate cu vegetaţie, parţial mobile, făcindu-le vizibile de la mari depărtări. Punctele de maximă altitudine au forme rotunjite şi sint despărţite prin şei largi, ondulate, cu profil longitudinal domol, incit parcurgerea culmii nu prezintă dificultăţi.
Muntele Zăganu (1 817 m), continuarea spre sud a Muntelui Gropşoarele, complet diferit ca înfăţişare, prezintă un relief ruiniform, cu ţancuri şi abrupturi mai puternice. Profilul longitudinal accidentat rezultd din succesiunea de vîrfuri semeţe şi ţancuri despărtite prin şei bine conturate. Culmile cad abrupt spre vest, sud şi mai ales către est, unde apar şi calcarele (Colţul Vînătorului), fiind sfirtecate şi de văi sălbatice. Frumuseţea şi varietatea peisajului au fă-cut ca regiunea să prezinte o mare atractivitate turistică. Din punctul ,,La Răscruce” (1805 m), nod orografic important, pornesc o serie de culmi ce se răsfiră în toate direcţiile:
Muntele Roşu coboară abrupt circa 100 m spre vest printr-o culme prelungă cu două proeminenţe -Muntele Roşu (1765 m), un vîrf masiv, despădurit, cu largi perspective în toate direcţiile şi un alt vîrf, mai coborit (1 648 m), usor impădurit. Ele sînt despărţite printr-o şa (1 577 m), înscrisă pe cumpăna de ape dintre piraiele Tîmpa – Gropşoarele şi Pîrîul Berii. (la sud Muntele Roşu se prelungeşte pînă spre Depresiunea Cheia prin piciorul alungit şi domol al Dealului Cucului (1 292 m) şi prin culminaţia Muntelui Balabanu (1 278 m), pe care sînt tăiate serpentinele şcselei ce urcă la cabana Muntele Roşu. Văile de obirşie ale Pîrîului Gropşoarele pun în evidenţă structura intimă o muntelui, conglomerate şi microcon-glomerate în partea superioară şi calcare în cea inferioară. Suprafeţele structurale şi crestele dou o-brupturi mari în sud, versantul nordic fiind mai domol. Calcarele se inscriu în peisaj prin stînci razleţe şi lapiezuri, arabescuri minunate săpate de apele de şiroire.
Primăvara, Muntele Roşu parcă pîlpîie de roşul purpuriu al smirdarului foarte abundent aici, fapt care se reflectă în topicul muntelui. Pe această culme se face legătura intre cabana Muntele Roţu, aşezată la 1280 m, pe piciorul moi neted, împoienit, şi Muntele Gropşoarele, fiind una din cele mai frecventate zone. Culmea Stincoasă, cu direcţia vest-est, despădurită, ce se continuă la sud prin culmea impădurită a Şuviţelar, coboară prin picioare lungi, domoale, de la 1 805 m la 1 300-1 400 m spre Valea Stînei. Ambele culmi sînt alcătuite din conglomerate mărunte în partea superioară şi calcarele în cea inferioară, în care sînt tăiate cheile Pîrîului Alb şi ale VăM Stînei. Văile sînt solbatice, împădurite, în majoritate seci. Aceste culmi sînt străbătute numai de poteci pastorale, potecile turistice marcate aflîndu-se numai pe văile dintre ele.
Culmea Albele, cu direcţie sud-vest – nord-est, are inălţimi de 1 200-1 500 m. Ea se continuă spre sud prin Culmea Văii Stinei, care se menţine la 1200-1450 m altitudine, ele fiind alcătuite predominantdin calcare. Ambele sînt acoperite cu păşuni în partea su-perioară şi cu păduri în rest. Pantele abrupte cu văi scurte, sălbatice în vest, către bazinul Telejenelului, le fac greu accesibile, spre deosebire de versantul estic, spre bazinul Buzăului, unde culmile sînt mai prelungi, domoale, mai uşor de abordat. Traseul de creastă (marcat cu bandă roşie), ce vine dinspre Vîrful Ciucaş, urmăreşte în întregime Culmea Văii Stînei pînă în Pasul Boncuţa.
Munţii Tesla şi Dungu, situaţi în partea de vest a Ciucaşului, primul cuprins intre pîraiele Babarunca şi Tesla, al doilea între Dălghiu şi Zizin, reprezintă două proeminenţe care se detaşează faţă de relieful din jur.
Muntele Tesla (1 613 m), cu o cuşmă de arbori pe creştet, este alcătuit parţial din calcare compacte la bază. Muntele Dungu (1 502 m), format din conglomerate, ceva mai la nord şi mai anonim datorită pădurii care il acoperă complet, reprezintă o continuare a înălţimilor ce se succed spre miazănoapte.
Munţii Grohotiş se întind la sud de Pasul Bratocea, pînă spre Măneciu Ungureni, între Teleajen (în est) şi Doftana, în vest. Ei depăşesc, din punct de vedere geografic, arealul Munţilor Ciucaş, fiind asociaţi acestora numai din considerente turistice. Spre deosebire de Masivul Ciucaş, Munţii Grohotiş au un aspect domol, culmile sînt uşor ondulate, cu înălţimi cuprinse între 1 300-1 750 m, cele mai reprezentative întîlnindu-se în partea central-nordică – Bobu Mcre, 1 757 m, Grohotiş, 1 767 m , vîrfuri teşite ce oferă un larg tur de orizont. Munţii Grohotiş sînt alcătuiţi din formaţiunile flişului grezos-conglomeratic – fliş de Bobu – de vîrstă albiană; gresiile şi conglomeratele generează un relief mai proeminent. În general, culmile sînt rotunjite, cu o suprafaţă întinsă în jur de 1 700-1 750, platforma Bobu Mare, în rest culmile menţinîndu-se în jur de 1 400 m. Pădurea urcă pînă la 1 400-1 450 m, deasupra acestei limite desfăşurîndu-se larg pajiştile subalpine. Un traseu turistic străbate culmile mun-ţilor Grohotiş şi Gîrbova pînă la Predeal.

Recomandă articolul unui prieten! Tipăreşte pagina

 

Comentarii